Deşi semăna cu un tanc, Gun Carrier Mark I nu a fost altceva decât un transportor de tun. Realizat în anul 1917, transportorul avea să fie prima piesă de artilerie auto-propulsată realizată vreodată.
Pentru că tancurile Mark I erau greoaie şi nu puteau ţine pasul cu trupele de asalt, soluţia găsită a fost dotarea acestora cu transportoare de artilerie mai rapide. Noua artilerie mecanizată avea acum la bază componente ale tancurilor Mark I însă arăta cu totul diferit.
Şenilele au fost micşorate în înălţime fiind acum foarte joase şi nu înalte cât întreg vehiculul. Motorul Daimler de 105 cai putere se afla în partea din spate, într-un compartiment rectangular, alături de transmisii.
Roţile de frânare din spate au fost păstrate, direcţia fiind reglată acum din 2 cabine blindate situate chiar în partea din faţă a transportorului. Comunicarea celor doi conducători de vehicul, separaţi astfel, s-a dovedit însă a fi destul de dificilă.
În partea din faţă se afla un spaţiu liber în care se monta cu ajutorul unei macarale componenta principală a unui tun de câmp de 5 inch sau a unui obuzier de 6 inch. Roţile tunului se montau pe lateralele vehiculului, demontarea şi montarea acestuia făcându-se foarte uşor şi rapid.
Gun Carrier Mark I cântărea 30 de tone, avea lungimea de 10 metri, înălţimea de 2,5 metri şi se deplasa cu viteza de 6 Km pe oră.
Pe lângă tunul transportat şi muniţia aferentă, vehiculul mai transporta echipajul propriu de 4 persoane şi echipajul tunului transportat. De reţinut că deşi acest proiect nu viza tragerea focurilor direct de pe transportor, a fost totuşi primul pas spre evoluţia armelor de artilerie autopurtate pe şenile.
Capacitatea sporită de transport a fost argumentul principal ce a determinat Marea Britanie să producă rapid 50 de asemenea transportoare în timpul Primului Război Mondial. Avantajul era mai mult decât vizibil, un singur vehicul putea transporta cât aproape 300 de oameni!